Că tot nu mai fusesem de mult la ţară, am zis să mai trec şi eu pe-acolo, că tot mai am ceva timp până la facultate.
Am plecat mai pe seară, am zis că poate o fi mai răcoare (de unde răcoare?). E relativ aproape de bucureşti aşa că am pornit spre microbuze. Am avut şi un televizor pe care l-am dus la ţară (l-am cărat cu taică-meu, singur nu prea aveam cum 
) )
Ajungem în staţie la 137, vine maşina, urcă lumea, să urcăm şi noi cu televizorul. Aici voiam să ajung – Cât de inapt, manelist, ţăran şi fără bun simţ să fii, să închizi uşile când vezi că cineva vrea să urce un televizor în maşină. Răspuns corect: foarte!
Coborâm din 137 în staţia de microbuze. Vine şi microbuzul, urcăm, prindem şi locuri pe scaune, totul bine. Şi în sfârşit porneşte dom’ şofer maşina.
Căldură insuportabilă, ţărani care s-au prins cum funcţionează capacele de la aer condiţionat şi le fixează spre ei, forfotă vorbărie (ca într-un microbuz cu ţărani care fac naveta 
). Nu m-am prins însă de ce doamna tanti din faţa mea vorbea la telefon cu ecranul pe ureche şi cu partea unde se vorbeşte, pe undeva pe la ochi . Fetele din microbuz miroseau a parfum ieftin (şi când spun parfum ieftin nu mă refer neaapărat că e ieftin, dar miroase urât, mai bine nu te mai dai, dar nu ai ce să le reproşezi, pentru că nu-s crescuţi la oraş – bine, nici eu nu sunt crescut la oraş, dar nu cred că numai de asta ţine). Un ins citeşte Libertatea, ‘rar-al naiba de ziar, că altu’ nu citeai, încă unul se chinuie să citească ce scrie în ziarul ăluia (ghinion, a dat pagina). M-am săturat să privesc la acţiunile ce se petreceau în microbuz, aşa că am atârnat căştile de urechi şi am dat drumul la “nişte Pasărea Colibri” şi am privit pe geam până am ajuns.
Când am coborât din microbuz, lume pe la poartă (ca la ţară), toţi şâşotind al cui e ăsta cu pletele alea ), alţii m-au mai cunoscut, în fine, momente penibile care nu-mi plac de nicio culoare.
Am intrat în curte, m-am schimbat pe ritmuri de manele de la vecinul “ruacăr”, am mai stat puţin şi s-a 
cam întunecat. Am făcut un grătărel, mai mic că n-avea cine să mănânce prea mult.
A doua zi, cam scurtă şi ea (m-am trezit târziu şi n-am mai stat prea mult – n-ai ce să faci singur la ţară). Am mâncat, am mai stat puţin sub bolta cu struguri uscaţi de la atâta soare fără ploaie. M-am uitat la puii de găină, care nici nu mai ştiam cum arată în realitate de când nu am mai văzut, am alergat puţin găinile (nu-i lăsau pe ăia mici să mănânce, nu de alta ) ).
În sfârşit a venit vremea să plec, microbuz complet gol, liniştit şi fericit că e gol, mă aşez şi aştept să pornească. Porneşte microbuzul dar pornesc şi manelele. Şi-am ascultat manele tot drumul şi-am înjurat în gând că n-am încărcat bateria de la player îndeajuns astfel încât să ţină şi la întoarcere.
Când am coborât, am zis că am ieşit de la tortură, după ce că eram eu cam fără chef, m-au mai amărât şi manelele şoferului.
Şi-am ajuns acasă şi-am aprins calculatorul şi bagă, frate, metal până ies toate manelele din creieri. Ăsta e un motiv pentru care nu-mi place să merg la ţară (la ţară la mine).
