Povestire fără telefoane

Nu aveam telefoane, dar ne găseam. Din prostie sau din greşeală.

Eram în şcoala generală, prin clasa a cincea, stăteam în Ferentari. Nici eu şi în general niciun copil nu ne gândeam că am putea avea un telefon mobil în vremea aia. Cine avea un joc pe televizor era văzut mai bine decât unul care are acum iPhone5.

Ţin minte că, într-o zi, un coleg a venit la şcoală cu un telefon mobil Bosch, bine ascuns în ghiozdan, ca nu cumva să îl vadă cineva. Ştiţi telefoanele alea tip cărămidă, cu care puteai să baţi cuie sau  chiar şniţele. Ştiu că ne chema pe rând la el la bancă, deschidea uşor fermoarul ghiozdanului, fără să scoată telefonul de acolo, şi ne arăta bijuteria cu antenă. Ne spunea că nu are baterie şi că de-aia e închis, dar mă gândesc că nici nu mai funcţiona şi nici credit nu avea.

Şi cum nici ăştia mai înstăriţi (care teoretic aveau telefoane) nu le puteau folosi, ce să mai vorbesc de noi, ăştia de nici nu ştiam cum arată unul (poate ăla ne-a arătat atunci unul din carton)? Dacă voiam să luăm temele unul de la celălalt, ne dădeam întălnire pe undeva, prin cartier, la nu ştiu ce oră. Dacă venea ăla cu temele, bine, dacă nu, ţeapa ta, oricum te păcălea că nu l-a lăsat mă-sa să iasă. Dar nu mă plâng de cum erau vremurile, mai ales că eu nu prea lipseam de la ore pe vremea aia şi ştiam să-mi fac şi temele (aka tocilar). Dar mai aveau alţii nevoie de mine, sau pur şi simplu mă căutau să ieşim pe-afară.

Ţin minte că într-o zi bubuia cineva în uşă. Deschid uşa, intrigat că bătea prea tare, şi dau să îi fut o înjurătură, ca între prieteni. Dar mă opresc, pentru că era un coleg de clasă, care venise după nu ştiu ce lecţii la biologie. Oricât de bine te înţelegeai cu colegii de clasă şi oricât de buni prieteni îi considerai, exista totuşi bariera aia, de colegialitate, respectul ăla de corporatist din zilele noastre, şi nu puteai să-i zici nasoale de mă-sa cum făceai cu prietenii de la bloc. Căcat, dacă te zicea lu’ doamna? O beleai, ca să zic aşa, ca atunci.

În sfârşit, mă îmblânzesc când îl văd pe ăsta şi dăm un salut de-ăla de copii care vor să fie maturi şi evident că nu le iese. Nu mă aşteptam să fie cineva din clasă, pentru că nu prea ştia nimeni unde stau. Ştiau maximum în ce bloc stau. Îmi cere ăsta lecţiile respective, i le dau, după care îl întreb de curiozitate:

– Bă, da’ de unde ştii, mă, tu, unde stau io? La care ăsta răspunde, mândru de logica lui:

– Păi, uşa ta e singura din bloc care are poster cu fotbalist pe ea.

A doua zi am dat jos posterul de pe uşă. „Ce pula mea, dacă mă caută ţiganii???”

PS: Nici acum nu îmi aduc aminte cum de m-au lăsat ai mei să pun ţigănia aia pe uşă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s