Cum am ocolit eu nenorocirea

Voiam să merg la concertul Goodbye to Gravity din Colectiv. Nu mai fusesem de ceva timp la un concert rock, pe băieți nu îi văzusem niciodată live și mai era și vineri seara. Am și bifat la evenimentul de pe Facebook că merg, însă cu o zi înainte m-am gândit că nu am chef să trag de lume să mergem și că mai bine o las baltă și mă duc unde merg ceilalți, sau stau acasă.

A fost cea mai inspirată alegere. Am mers să luăm pe cineva și apoi am luat un taxi spre clubul Expirat. Tot drumul am văzut numai mașini pe pompieri și salvări care se grăbeau undeva. Am căutat pe net și am văzut știrea, cum că a luat foc la Colectiv. M-am gândit că e ceva ușor și am ignorat știrea. După câteva minute am mai dat un search pe Google, să văd ce se mai scrie. Încet, încet, mai apărea câte o informație și parcă știrea nu mai era de ignorat.

I-am scris mamei pe whatsapp să nu își facă griji, că eu sunt în altă parte, pentru că mă gândeam că o să apară știrea și la televizor. Mi-a spus că ce vede la televizor e groaznic și imediat au început telefoanele și mesajele din partea prietenilor. Mi-au scris oameni cu care nu am mai vorbit de ani, mesaje de genul „Zi-mi că nu ești în Colectiv!” pentru că văzuseră pe pagina evenimentului de pe Facebook că am mers și eu.

I-am liniștit pe rând și, între timp, am scris un mesaj pe Facebook, în care am anunțat că nu am mers la eveniment, deși am dat „join”. În seara aia, s-a luat curentul de două ori in Expirat, culmea. Da, am participat la ultima seară în Expirat și poate că mi-am riscat viața de atâtea ori, fără să mă gândesc că era periculos. A trebuit să se întâmple nenorocirea din Colectiv ca România să se trezească.

8 ani de blog

Astazi s-au împlinit opt ani de blog. Deja m-am cam plictisit să amintesc la fiecare aniversare că articolele s-au rărit. Ieri am citit din urmă, să-mi amintesc despre ce am mai scris, și mi s-a făcut dor să scriu din nou. Noroc cu aniversarea asta, că m-a făcut să mai scriu două, trei rânduri.

Eu sper să revin și să apară scriitură mai des. Poate nu ajung să aniversez doar timpul care trece peste un site prăfuit. Și așa, nu știu dacă mai e cineva pe aici.

Selfie-ul picioarelor la bord

Titlul pare alambicat însă nu este vorba decât de poziția picioarelor unor dudui, pe bordul mașinilor în care sunt primite, pe care făpturile gingașe le pozează grațios, exprimând o relaxare arogantă cu care să se mândrească.

Este o poziție abjectă, cu atât mai enervantă dacă este pozată și arătată pe rețelele de socializare. Mi se pare o bădărănie să îți pui picioarele pe bordul mașinii; pare că semnalizezi a prost și a prost gust. Din pozele duduilor înțeleg că vor să exprime relaxarea aia cu care te lauzi, să arăți lumii cât de bine ești tu. Problema este că mie îmi pare o poziție incomodă – e un fel de, scuzați-mi argoul, umeri-craci cu bordul mașinii. Și, din câte știu eu, bordurile mașinilor nu au nici penis, nici limbă.

Nu este nici sexy, nici de lăudat că ai picioarele pe bordul unei mașini. Este o modă inutilă și fără rost. Dacă vrei să te lauzi că mergi cu mașina, pune un status: eu merg cu mașina! Mi se pare mai puțină ciobănie dacă te lauzi sincer decât dacă pozezi fără rost.

Dragostea voastră e scârboasă

Pentru mine dragostea înseamnă atunci când îmi place să stau cu tine de mă cac pe mine. Adică mult rău. Să facem chestii împreună, să ne amuzăm, să orice. Și am observat că astăzi, fix pe 14 februarie, ce coincidență, lumea își manifestă public dragostea. Ceea ce e scârbos. Nu dragostea în sine e scârboasă, ci dragostea lor făcută publică, într-un mod manelistic, să vadă dușmanii, să se ofitice. S-au pișat pe Facebook-ul meu și au întins cu degetul.

Fix pe 14 februarie s-a umplut Facebook-ul de iubire. Bă, voi vă iubiți numai o dată pe an? Pare că e concurs de cupluri, care e mai siropos. Și e greu să faci un clasament, că toate joacă dur.

Mă duc să vomit puțin, revin.

Blogul revine la vechea adresă

La început, adică în 2007, blogul exista la adresa danielgheorghe.wordpress.com. După care, în 2009, adică acum șase ani, mi-am cumpărat hosting și domeniu propriu: snapto.eu. Acum, după șase ani, adică în 2015, blogul revine la vechea adresă, adică danielgheorghe.wordpress.ro. Și acum, că am explicat cum s-a întâmplat, să vedem și de ce.

Când m-am apucat de blog, acum șapte ani și ceva, m-am apucat pentru că eram student, aveam mult timp liber, puțini bani, chef de aberat și de scris. După un timp (vreo doi ani) m-am gândit că am ceva bani în plus și ar merge un domeniu plus hosting, că poate mă apuc de ceva serios (dracu știe ce). După care timpul a început să fie din ce în ce mai puțin și ăla ocupat cu alte plăceri și nu prea am mai scris așa mult.

În prezent scriu rar și oricum nu câștig nimic din asta, așa că m-am gândit că dau, anual, niște bani și nu prea merită. Așa că am hotărât să revin pe bătrânul wordpress gratuit. Așadar vă aștept în vechiul loc, la adresa https://danielgheorghe.wordpress.com/.

Sărbătorile sunt altfel

Pe fiecare an aud oameni care spun interminabila replică „Sărbătorile nu mai sunt cum erau”. Și dacă stau bine să mă gândesc și eu simt același lucru, dar am încercat să îmi explic de ce și am ajuns la concluzia că parcă e inutil să mă vait. În principiu, cel puțin la mine, sărbătorile s-au schimbat pentru că am crescut. Ghici ce! Toate lucrurile s-au schimbat pentru că odată aveam 12 ani iar acum am douăzeci și ceva. Alții au și mai mult. Ce chestie, dacă stai bine să te gândești nu mai sugi nici suzete pentru că, ghici ce, ai crescut. Ce anormal, ce schimbare! Cred că e o conspirație de la americani de s-au schimbat lucrurile.

Dacă vrei să simți sărbătorile la fel cum le simțeai altădată, sună-ți colegii sau prietenii, luați-vă sănii și faceți trenulețe din ele. Asta în caz că ninge. Plecați de nebuni cu colindul! Luați-vă petarde! Faceți cazemate! Împodobiți brazi! Puneți scenete cu actori vechi, pentru că aveți net și YouTube! Da, știu, la vârsta asta e greu să faci toate lucrurile pe care le făceai când nu aveai nicio grijă. Ți se par puerile. Treci peste faptul că lucrurile respective nu sunt pentru vârsta ta sau nu te mai văita!

Eu am împodobit bradul după vreo trei ani (cred). Mi-a trecut entuziasmul în maximum două zile. Trec pe lângă el de parcă ar fi fost acolo mereu. Cadouri nu îmi mai doresc pentru că nu îmi plac și dacă vreau ceva pot să îmi cumpăr singur. Dacă nu pot eu să îmi cumpăr ceva, sigur nu poți nici tu, deci e inutilă treaba. Și totuși nu mă plâng că altădată Crăciunul era mai mișto. Mi se părea mai mișto pentru că eram mic, credul, nu îmi explicam lucruri și credeam în Moș Crăciun. Dar acum știu, Moș Crăciun nu există.

Manipularea așa-zișilor intelectuali

Zilele astea am observat, inevitabil, cum gândesc oamenii atunci când se hotărăsc să meargă la vot. Și am observat trei categorii:

1. Oamenii inculți (oamenii de la sate, bătrănii și tinerii fără carte sau educație, prostimea)

Ăștia, săracii, sunt mulți, manipulabili, instinctuali și proști. Oamenii din această categorie nu au nici cea mai mică idee despre ce e bine și ce e rău, că așa au crescut, nu e vina lor neapărat. Ei votează fie cu cine le-a dat o pungă de zahăr, fie cu cine au auzit la vecinul care pare mai inteligent, acolo, la ei în sat, fie cu cine are chipul mai pe placul lui. N-ai cum să ai pretenții de la această categorie. E ca și cum ai fi supărat pe sare că nu e dulce.

2. Oamenii care au o părere formată pe baza unor argumente, unor experiențe trăite sau unei logici

Oamenii din această categorie sunt subiectivi, ca toți ceilalți de altfel, dar au părerea lor și îți pot spune clar de ce votează, cu cine votează, dacă votează. Au păreri proprii și nu țipă în stânga și în dreapta cu propagandă penibilă. 

3. Oamenii mediocri și submediocri (oamenii din corporații, studenții și în general oamenii cu acces la informație, manipulabili de către reviste, știri și oameni populari)

Ăștia sunt cei mai penibili și mai înverșunați. Cum aud că se votează, brusc au păreri. Amuzamentul vine din faptul că au exact aceeași gândire ca a celor din prima categorie, dar căpătată altfel. Au impresia că cei din prima categorie sunt ușor de manipulat, ei fiind la fel, dar prin alte metode. Fenomenul mi se pare unul de genul: ne-am dus la curve, am dat o muie, dar n-am plătit, pentru că le-am păcălit că le place să facă asta gratis.